Main menu

Trei lucruri care mă enervează la filmele porno

Miercurea trecută am realizat că nu am mai urmărit de prin vară un porn, motiv pentru care am inceput sa scormonesc printre faldurile internetului dupa o peliculă care să-mi deservească abilitățile de cinefil erectil. Primele căutări mi-au readus aminte că ai nevoie de concediu doar pentru a găsi ceva decent. Majoritatea producțiilor păreau a fi filmate la lumina lumânării, cu telefonul mobil, sau de către un operator suferind de Parkinson. Nu mă aștept sa fie regizate de Stanley Kubrick sau Scorsese, dar am un minim de pretenții care sunt călcate în picioare de următoarele lucruri, înșirate în rândurile de mai jos, spre dispearea mătușilor mele care încă mai speră să mă apuc de teologie:

Muzica. Coloana sonoră este prima care te întâmpină odată ce ai dat apăsat „play”. Din păcate, aceasta este compusă dintr-un fel de muzică de ascensor, combinată cu un saxofon care-ți reamintește discret de durerea de măsele. Unde e un hard metal numai bun pentru scenele mai hardcore? Unde sunt bluesurile care-ți fac imaginația să-ți zburde liberă ca un șofer beat pe străzile Capitalei? Mai cu veață, boss!

Lipsa realismului. M-am săturat de dialoguri copiate din „Convorbiri Literare”! Nu am venit cu familia la Multiplex! Să pornească șuvoiul de obscenități. Vreau să roșesc ca un elev prins la fumat în toaleta școlii! Vreau sex cu pîrțâieli și stângăcii, vreau să-i văd tipului nu numai fundul lăsat, ci și fața aia de prost recunoscând senin că a terminat mai repede din greșeală și că are nevoie de cremă pentru erecție. Vreau să văd un cuplu anost, care-și reproșează unul altuia că nu au dus apometrele la timp, vreau să văd o soție care o suge cu gomajul și sictirul pe figură în timp ce el se gândește la vreo colegă de serviciu, realism într-un cuvânt!

Aspectul actorilor. Aici cred că am atins un punct erogen sensibil. Sunt sătul de 90-60-90 și Adoniși care merg la sex shop mai des ca la serviciu. Mai trebuie și persoane normale, pe care le întâlnești la coadă la deparazitat pisica. Estetic vorbind, populația României nu prea poate fi asemănată cu Titus Steel, ci mai degrabă cu un Fernando de la Caransebes într-una din zilele sale bune. Revenind, vreau să văd gulere ridicate, unghiuțe cu gel oribile, vreau să văd găuri în șosete, vreau să văd bluze din Bershka și Zara cu pete de șaorma. Vreau să văd oameni obișnuiți, cu calviție și burtică, vreau actrițe șchioape, cocoșate și urâte. Îndeajuns de urâte încât să ai nevoie de un speaker motivațional pentru a te convinge că ești dispus să le-o tragi.

P.S. Lumina Vreau să văd păcatul trupesc întro lumină mai bună, nu vreau să am impresia că platoul de filmare este iluminat cu ajutorul unui bec de frigider, să pot desluși if she`s squirting or crying.

Puterea vine din gogoși

 Deși inutile, am ținut multe diete de-a lungul timpului, unele au fost benevole, altele mi-au fost impuse de contextul geopolitic și financiar. Undeva prin generală, mâncam zile la rând numai gogoși, forțat fiind de lipsa altor opțiuni. Responsabilă cu pregătirea acestora era chiar buna mea mamă, care se abținea cu greu să nu plângă in momentele în care îmi prezenta același meniu seară de seară. Uneori lacrimile mamei cădeau peste aluatul din tigaie, iar eu mă temeam să nu-i sară uleiul încins peste mâini. Anii au trecut și situația s-a ameliorat, multe componente de porc perindându-se de atunci prin tigăile familiei noastre. Nu cred că voi uita vreodată celebrele gogoși mânjite discret cu dulceață. Pentru că dacă mâine sunt forțat să revin la meniul bazat pe gogoși, o voi face zâmbind sfidător la adresa sorții, știind că am mai trecut odată prin asta și că am puterea de-a o lua oricând de la capăt, forță pe care v-o doresc și vouă.

Faptele bune se fac în liniște

 O bună parte din creștinii care în timpul anului împing cu mașina spalătorii de parbrize și scuipă-n castronul câinelui din scara blocului se pregătesc să se pună pe bocit. Vor plânge ca o mireasă, cu muci și cu sughițuri, de mila sărmanilor, porumbeilor bolnavi de lucemie și a maidanezilor suferind de sindromul Down. Oamenii faini, organizați în grupuri de patru persoane plus fotograf, vor hăitui în stil pesedist vârstnicii, calicii și orfanii pentru a ne demonstra cât de buni și de milostivi sunt, bunătate de care ne-am cam lămurit încă de pe la jumatea anului, de prin aprilie-mai, așa.

 Dragi filantropi sezonieri de Facebook, ajutorarea cuiva este un act privat, aproape intim. Faptele bune se fac cel mai bine în liniște, fără a-ți rânji mărinimos fasolea din șaijdemii de fotografii cu oropsiții, care pe lângă sărăcie au avut și neșansa de-a vă ieși în cale. Diferența dintre voi și cei pe care pretindeți că vreți să-i ajutați este că foamea lor se astâmpără cu pâine, iar a voastră cu aprecieri. Îmi e foarte greu să vă cred, asta în condițiile în care de-a lungul anului ați ratat destule ocazii de-a demonsta că sunteți oameni. Hai, v-am pupat pe dărnicie!

Iese Trump sau nu, semințele același gust are

Iese Trump sau nu, semințele același gust are. Pe lângă sutele de politologi care beau Newmarkt la pet mă mai enervează ceva: numele noului Vadim de la Casa Albă.
  Istoria ne-a furnizat niște nume  de dictatori foarte mișto: Adolf, Saddam, Joseph, Vladimir. Mi-e greu să iau în serios un dictator numit Donald. În locul lui mi-aș alege un nume de interlop român, care să te facă să încui ușa de două ori de fiecare dată când îl auzi. Donin Trumparu, Blondu Bombardier, John Yankeul. Astea nume care te fac să-ți ascunzi aurul de la Roșia Montana în șosete, dom`le, nu Donald. Cu Donald nu intimidezi nici măcar bătrânicile care vând leuștean fără autorizație.
 Fac ce fac și iar am opinii, dar e ok. Am văzut și mai proaste. V-am lăsat, Matinalul de la Kanal D transmite live de acasă de la Leo de la Strehaia.